Luminile s-au stins, iar pentru o clipă teatrul a căzut într-o tăcere completă. Un singur reflector l-a găsit — Albert, nemișcat, cu mâinile tremurând ușor pe microfon. Puțini în public știau ce aveau să audă.
Apoi a venit prima notă.
Blândă. Străveche. Țesută cu durere și mândrie.
Melodia armeană „Dle Yaman” a izvorât din el ca o rugăciune — nu cântată, ci simțită. Fiecare notă purta greutatea generațiilor, fiecare respirație părea să răsune prin secole de dragoste și pierdere.
Oamenii au încetat să respire. Chiar și jurații nu s-au mișcat.
La jumătatea piesei, unul dintre ei și-a șters o lacrimă.
Când ultima notă s-a stins în întuneric, tăcerea era asurzitoare. Apoi, un urlet — aplauze atât de puternice încât au zguduit scena. Dar Albert a rămas acolo, cu ochii închiși, lacrimi strălucind, ca și cum ar fi fost încă undeva între cer și patrie.
Nu a fost doar un cântec în acea noapte.
A fost o amintire renăscută.
A fost sufletul Armeniei cântând prin vocea unui om